Unificarea monetară (1920-1921).Una dintre dificultăţile majore cu care au fost confruntate guvernele după realizarea Unirii din anul 1918 a fost problema banilor străini rămaşi în circulaţie în noile teritorii româneşti (coroana austro-ungară, rublele Romanov şi Lwow, leii BGR). Aceşti bani aveau putere circulatorie doar în regiunile desprinse din ţările de provenienţă ale valutelor. În aceste teritorii a fost fixat un curs obligatoriu. De exemplu, în teritoriile fostei monarhii austro-ungare a fost fixat un curs oficial de 1 leu pentru 2 coroane, dar salariile funcţionarilor au fost plătite la cursul 1 leu = 3 coroane. Pentru a combate fenomenul afluxului de bani străini depreciaţi, în lunile iunie-august 1919 au fost ştampilate bancnotele emise de Banca Austro-Ungară (mai puţin cele de 1 şi 2 coroane) şi de Banca Generală Română (cu excepţia celor de 25, 50 bani şi 1 leu).
Unificarea monetară a fost realizată în cursul anului 1920, în baza unor împrumuturi pe care statul român le-a contractat de la BNR pentru acoperirea bancnotelor străine retrase din circulaţie. Preschimbarea coroanelor a început la 1 septembrie la cursul 1 coroană = 0,50 lei. Pentru ruble, a început la 28 sept., însă au fost stabilite cursuri diferite, în funcţie de suma prezentată la schimb (pentru primele 5 000 ruble, 1 leu = 1,35 ruble Romanov = 1 rublă Lwow; peste 60 000 ruble, 1 leu = 1,10 ruble Romanov = 0,30 ruble Lwow ). Bancnotele BGR au început să fi preschimbate la paritate cu leul BNR, începând cu 1 noiembrie. Preschimbarea valutelor străine nu a fost lipsită de speculaţii financiare, mai ales în ceea ce priveşte coroana austro-ungară, a cărei cotaţie la bursă era de doar 0,20 lei, faţă de cursul oficial de 0,50 lei.
1925: o încercare nereuşită de revalorizare a leului.Încă din anul 1920, BNR a propus guvernului revalorizarea leului, prin reducerea circulaţiei băneşti cu 60 %, în paralel cu realizarea unificării monetare. Deoarece autorităţile au considerat că nu este posibilă realizarea, concomitent, a celor două măsuri, proiectul a fost pus în aplicare abia în anul 1925. Procesul deflaţionist consta din împărţirea masei monetare existentă la 31 dec. 1924 în două părţi. Prima, "emisiunea BNR", având acoperire în aur în proporţie de 25 %, era considerată ca reprezentând numerarul necesar economiei. A două parte, denumită "emisiunea de stat", corespundea datoriei statului la BNR şi nu avea acoperire în aur. Aceasta urma să fie retrasă din circulaţie într-un interval de 15-20 de ani prin intermediul unui fond de lichidare. Finalitatea acestui plan trebuia să fie reducerea cu 77,3 % a circulaţiei băneşti. Proiectul de revalorizare a leului prin realizarea deflaţiei nu a putut fi finalizat, deoarece fondul de lichidare nu a reuşit să colecteze decât aproximativ un sfert din suma necesară retragerii "emisiunii de stat". În acelaşi timp, statul a continuat să facă alte împrumuturi la BNR, care au depăşit chiar suma rambursată de fondul de lichidare. Nici politica BNR de susţinere a cursului leului în străinătate nu a avut succes, datorită plafonării emisiunii proprii.
1927-1928: pregătirile pentru stabilizarea monetară.În perioada 1927-1928, leul a avut un curs stabil, fenomen care a fost favorizat de un sold excedentar al comerţului exterior al României în 1927. Statul a încercat şi în perioada următoare să menţină cursul stabil, prin vânzarea pe pieţele externe a unor importante cantităţi de devize.
Stabilizarea de fapt, aşa cum este numită această perioadă, nu a avut succesul dorit, astfel încât guvernul a hotărât să renunţe la politica de revalorizare a leului şi să recunoască oficial deprecierea acestuia. Concomitent, s-a urmărit oprirea devalorizării leului prin menţinerea puterii de cumpărare de la nivelul anului 1928 şi restabilirea convertibilităţii sale. În vederea realizării acestui proiect, guvernul a contractat în perioada 1928-1931, printr-o societate special creată în acest sens, Casa Autonomă a Monopolurilor Statului, o serie de împrumuturi de la un consorţiu de bănci străine dominat de capitalul francez şi american.
Leul reprezenta 10 miligrame aur cu titlul 9/10, preţul unui kg de aur fin devenind 111.111,11 lei. Bancnotele emise de Banca Naţională redeveneau convertibile în monede de aur, lingouri de aur sau devize străine convertibile în aur. Institutul de emisiune avea obligaţia de a asigura o acoperire în aur sau devize convertibile în aur egală cu cel puţin 35% din suma totală a angajamentelor la vedere. Cel puţin 25 % din acestea trebuiau acoperite cu aur. Guvernul român era autorizat să emită monede divizionare de 1, 2, 5, 10, 20 lei confecţionate din aliaj de aluminiu sau nichel. Totalul monedelor divizionare aflate în circulaţie nu putea depăşi 3 miliarde lei. Redobândirea convertibilităţii leului a fost obţinută în urma refacerii stocului de acoperire al BNR printr-un aport masiv de devize, rezultat din contractarea unui împrumut extern, Împrumutul de Stabilizare 7%. Menţinerea convertibilităţii s-a realizat în anii următori prin contractarea mai multor credite străine, printre care şi Împrumutul de Dezvoltare 7,5% din 1931.
A debutat la 29 octombrie 1929 prin crahul bursier de la New York. La scurtă vreme a afectat cea mai mare parte a Europei. În România, criza s-a făcut simţită prin scăderea masivă a preţurilor în special la produsele agricole al căror preţ a ajuns, în anul 1931, la jumătate faţă de nivelul anului 1929. Criza a lovit şi instituţiile de credit care, afectate de lipsa de încredere a clienţilor, s-au confruntat cu retragerile capitalurilor străine şi a depunerilor interne. Drept consecinţă, au apărut falimente răsunătoare, cum sunt cele declarate de Banca Generală a Ţării Româneşti, Banca Marmorosch, Blank & Co. sau Banca Berkovitz.
În această perioadă, nivelul de trai a scăzut drastic. În anul 1933, indicele general al salariilor nominale reprezenta 63 % din cel al anului 1929. O situaţie extrem de grea era cea a salariaţilor publici, ale căror salarii au fost supuse unor reduceri succesive (10-23 % în 1930, 15 % în 1932, 10 % în Bucureşti în 1933-1934), cunoscute sub numele de "curbe de sacrificiu". Salariile reale au scăzut, totuşi, într-un ritm inferior celor nominale, ceea ce nu a împiedicat populaţia să resimtă şocul scumpirilor cotidiene.
Devalorizarea leului a fost mascată prin micşorarea generală a preţurilor, dar aceasta nu a putut împiedica deprecierea cursului monedei româneşti. Criza economică a compromis stabilizarea monetară din 1929; prin instituirea monopolului BNR asupra comerţului cu valute şi impunerea unui curs oficial al leului faţă de acestea în anul 1936.
În urma schimbării regimului politic din România la 6 septembrie 1940 prin abdicarea regelui Carol II şi proclamarea Statului naţional legionar nu au fost emise bancnote care să poarte însemne specifice noilor realităţi. S-a preferat aplicarea unui supratipar peste efigia regelui Carol II care conţine data 6 septembrie 1940 într-un medalion oval.
Al doilea război mondial a adus cu sine o scumpire graduală a vieţii, pe măsură ce România a utilizat din ce în ce mai multe resurse în campania antisovietică. Cauzele acestui fenomen sunt multiple: lipsa materiilor prime datorită greutăţilor de import, reducerea forţei de muncă în agricultură şi industrie datorită concentrărilor pe frontul antisovietic, dificultăţile de exploatare a căilor de comunicaţii din interiorul ţării care au fost cauzate de prioritatea transporturilor militare şi de bombardamentele Aliaţilor.
Evoluţia cursului leului nu a fost constantă pe parcursul întregului război. Moneda naţională a variat diferit în raport cu preţurile interne, valutele străine şi preţul aurului. Un factor important l-au constituit şi evoluţiile de pe frontul de est în care era implicată şi armata română. Semnificativă în acest sens este evoluţia cursului liber la Bucureşti al dolarului SUA: dacă în timpul victoriilor armatelor germane în Est cursul monedei americane era foarte scăzut (1 USD = 56,9 lei în iunie 1942, faţă de 102 lei în iunie 1941), în iunie 1944 ajunsese la valoarea de 169,9 lei.
În decembrie 1944, Ministerul de Finanţe a fost autorizat să emită un împrumut cu o dobândă de 5 % rambursabil în 6 ani, care avea să fie însoţit de o primă în medalii de aur. Împrumutul Refacerii Naţionale era destinat să acopere cheltuielile României care au rezultat în urma încheierii Convenţiei de armistiţiu cu Puterile Aliate din 12 sept. 1944. Medalia reprezenta pe avers efigiile suprapuse pe trei planuri ale "întregitorilor de ţară", Mihai I, Ferdinand I şi Mihai Viteazul.
Pe revers erau reprezentate, în jurul capului unei acvile cruciate, stemele celor 11 judeţe ale Transilvaniei reunificate în anul 1944. Prin titlul de 900 la mie care a fost atribuit medaliei, autorităţile au dorit să se alinieze vechiului standard al Uniunii Monetare Latine care a fost la baza emisiunilor de monedă românească din aur la sfârşitul sec. XIX. Pornind de la aceste caracteristici, medalia Ardealul nostru a fost asimilată cu moneda de aur de 20 franci francezi, care era cunoscută sub numele de napoleon (cea care avea pe avers efigia împăratului Napoleon III) sau cocoşel (cea care avea reprezentat pe revers cocoşul galic).
Prima jumătate a anului 1947 a reprezentat apogeul dificultăţilor economice din primii ani ce au urmat sfârşitului celui de-al Doilea Război Mondial. Salariile, în ciuda majorărilor succesive făcute de guvern, nu reuşeau să ţină pasul cu escaladarea zilnică a preţurilor. De exemplu, un funcţionar public, şef de birou, avea un salariu de 350 000 lei. Dacă nu cheltuia pe zi decât pentru a cumpăra 1 litru de lapte (7 000 lei x 30 zile = 210 000 lei) şi pentru a lua o singură masă (calculată la 5 000 lei x 30 zile = 150 000 lei), îşi depăşea venitul cu 10 000 lei. În plus, penuria de alimente era atât de mare, încât autorităţile au luat masuri de înfiinţare a unor magazine pentru populaţia săracă (economate) unde trebuiau să se vândă mărfuri la preţuri reduse.
PERIOADA COMUNISTĂ (1946-1989)
A impus retragerea din circulaţie a bancnotelor BNR, a banilor de metal emişi de Ministerul Finanţelor, a bonurilor de tezaur, a bonurilor de casă, a certificatelor de plată şi a altor asemenea semne băneşti. Acestea au fost înlocuite cu noi bancnote ale BNR şi cu noi monede divizionare emise de Ministerul Finanţelor. Definiţia în aur a unităţii monetare era de 6,6 mg aur cu titlul 900 la mie, preţul unui kg de aur fiind de 168 350,17 lei. 1 leu nou reprezenta 20 000 lei vechi. Agricultorii puteau preschimba maximum 5 milioane lei vechi, salariaţii şi pensionarii câte 3 milioane de persoană, cei fără profesie doar 1,5 milioane. Întreprinderile particulare au schimbat doar valoarea salariilor pentru luna iulie, iar întreprinderile comerciale nu au avut dreptul de a schimba nici o sumă, pentru a fi obligate să pună în vânzare stocurile de mărfuri existente. Din cele 48,5 miliarde lei vechi aflaţi în circulaţie au fost schimbate 27,5 miliarde, restul a fost declarat blocat, circulaţia monetară fiind redusă la 1 377 milioane lei.
Începând cu anul 1949, dirijarea economiei la nivel naţional prin planurile anuale şi, ulterior, cincinale, a influenţat emisiunea monetară. Evoluţia circulaţiei numerarului se programa prin intermediul balanţei de venituri şi cheltuieli băneşti ale populaţiei şi a planului de casă, iar circulaţia bănească fără numerar, prin planul financiar centralizat, bugetul de stat şi planul de credite. Acestea erau elaborate şi aprobate trimestrial sau anual.
Adoptată la 26 ianuarie 1952, noua lege monetară prevedea existenţa următoarelor categorii de semne băneşti: bancnotele Băncii de Stat a RPR, biletele de tezaur ale statului emise de Ministerul de Finanţe şi monedele divizionare. Unitatea monetară reprezenta 79,346 mg aur fin, de 12 ori mai mult decât în 1947. Raportul de bază pentru recalcularea preţurilor, tarifelor, salariilor şi a sumelor din conturile întreprinderilor de stat a fost de 20 lei vechi pentru 1 leu nou. Preschimbarea banilor vechi nu a fost limitată valoric, dar sumele mici au beneficiat de un raport de schimb mai bun. În numerar, cetăţenii şi întreprinderile particulare au schimbat prima mie de lei vechi la raportul 100:1, a doua şi a treia la raportul 200:1, iar restul la raportul 400:1; pentru organizaţiile de stat, cooperatiste şi obşteşti s-a utilizat raportul 200:1. În cazul depunerilor populaţiei la CEC, prima mie a fost recalculată la raportul 50:1, a doua şi a treia la raportul 100:1, iar restul la raportul 200:1. Sumele din conturile întreprinderilor particulare, destinate achitării salariilor, au fost calculate la raportul 20:1, pentru restul a fost aplicat raportul 200:1.
Anul 1955 a adus, în lunile aprilie şi noiembrie, reduceri de preţuri la produsele alimentare, confecţii, articole din piele, articole de menaj, combustibil, săpun, medicamente, cărţi şi scăderea tarifelor la spectacole. Această diminuare de preţuri, care varia între 4 % şi 25 %, era prezentată ca rezultat al abundenţei mărfurilor din magazine şi pieţe după desfiinţarea cartelelor şi raţiilor alimentare la începutul anului şi ca urmare a creşterii producţiei industriale şi agricole. În 1963 a avut loc o nouă reducere a preţurilor la bunurile de larg consum. În intervalul 1974-1975 a avut loc o majorare a salariilor, eşalonată pe ramuri şi activităţi economice.
În decembrie 1980, Marea Adunare Naţională a Republicii Socialiste România, examinând Raportul guvernului cu privire la încheierea acţiunii de majorare a retribuţiilor, pensiilor, alocaţiilor de stat pentru copii şi a altor venituri, "constată cu satisfacţie că programul de creştere a veniturilor populaţiei, elaborat din iniţiativa şi sub conducerea directă a secretarului general al partidului, preşedintele Republicii Socialiste România, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, a fost îndeplinit cu succes, în actualul cincinal, obţinându-se cele mai mari creşteri ale veniturilor populaţiei din întreaga perioadă a construcţiei socialismului în ţara noastră."
LEUL IN PERIOADA 1990-2005
Schimbarea regimului politic în România ca urmare a Revoluţiei din Decembrie 1989 a determinat schimbarea însemnelor monetare ale ţării. În aprilie 1991, Banca Naţională a lansat prima emisiune postrevoluţionară de bancnote, dedicată lui Constantin Brâncuşi. În anii următori, Banca Naţională a continuat să emită bancnote pe care au fost figurate personalităţi ale culturii române: Grigore Antipa (200 lei 1992), Mihai Eminescu (1 000 lei 1991, 1993, 1998; 500 lei 2005), Lucian Blaga (5 000 lei 1998; 200 lei 2006), Nicolae Iorga (10 000 lei 1994, 1999, 2000; 1 leu 2005), George Enescu (50 000 lei 1996, 2000, 2001; 5 lei 2005), Nicolae Grigorescu (100 000 lei 1998, 2001; 10 lei 2005, 2008), Aurel Vlaicu (500 000 lei 2000; 50 lei 2005), I. L. Caragiale ( 1000000lei2003,100lei2005).
În anul 1999, Banca Naţională a pus în circulaţie, pentru prima oară, o bancnotă din polimer (2 000 lei - Eclipsa totală de soare din 11 august 1999). Acest tip reprezintă vârful tehnologiei de fabricaţie a biletelor de bancă şi prezintă mai multe avantaje fata de suportul tradiţional de hârtie: încorporează elemente de siguranţă suplimentare, este mai durabil, mai uşor de procesat pe maşinile automate şi se poate recicla într-o varietate de produse din plastic.
După anul 1990, Banca Naţională a reluat tradiţia, întreruptă în perioada comunistă, a emiterii de monede şi medalii destinate colecţionarilor. Astfel, începând cu anul 1995, au fost realizate monede şi medalii din argint, iar din anul 1998 au fost emise piese jubiliare din aur. Investite cu putere circulatorie pe teritoriul României, aceste emisiuni evocă personalităţi culturale, momente ale istoriei civilizaţiei româneşti şi universale, monumente de arhitectură etc.
După anul 1996, emisiunile jubiliare confecţionate la Monetăria Statului au fost realizate în tehnica "proof", prin care se obţine un contrst mat/lucios între fond şi elementele în relief ale monedei. Manipularea rondelelor şi a monedelor se face manual, iar controlul se face pentru fiecare monedă, imediat după baterea ei. Piesele astfel realizate sunt păstrate în capsule de protecţie transparente. Prezentarea lor se face în casete din material plastic sau din lemn şi sunt însoţite de un certificat de autentificare a datelor tehnice şi a conţinutului de material preţios. În anii următori, emisiunile de bancnote de hârtie au fost înlocuite progresiv, astfel încât, odată cu denominarea leului din anul 2005, întreaga cantitate de bancnote a fost fabricată din polimer.
La data de1 iulie 2005, leul românesc a pierdut ultimele 4 zerouri, prin denominare(reevaluare) la rata de 1 leu nou (simbol bancar: RON) pentru 10.000 lei "vechi" (simbol bancar: ROL).
| MONEDE VECHI | MONEDE NOI |
| 100 lei | 1 ban |
| 500 lei | 5 bani |
| 1000 lei | 10 bani |
| 5000 lei | 50 bani |
| BANCNOTE VECHI | BANCNOTE NOI |
| 10 000 lei | 1 leu |
| 50 000 lei | 5 lei |
| 100 000 lei | 10 lei |
| 500 000 lei | 50 lei |
| 1 000 000 lei | 100 lei |
Descrierea banilor
| Denominaţie | Diametru | Grosime | Masa | Compoziţie | Margine |
| 1 ban | 0.01 lei | 16.75 mm | 1 mm | 2.4 g | Oţel cu invelis de arama | Zimţata |
| 5 bani | 0.05 lei | 18.25 mm | 1.5 mm | 2.78 g | Oţel cu invelis de cupru | Zimţata |
| 10 bani | 0.10 lei | 20.5 mm | 1.9 mm | 4 g | Oţel cu invelis de nichel | Zimţata |
| 50 bani | 0.50 lei | 23.75 mm | 2 mm | 6.1 g | Aliaj cupru-zinc cu nichel | Netedă |
Acordul de integrare fiscala si coordonarea politicilor economice agreat de statele UE reprezinta un pas in directia corecta, dar nu o solutie completa pentru criza datoriilor de stat, a declarat economistul sef al Fondului Monetar International (FMI), Olivier Blanchard, citat de Reuters.
